Luni - 29 sept - oficial, prima zi de scoala

Iata ca a sosit si momentul primei zile de scoala... si zic asa pt ca chiar ma simt un pic emotionata, chiar ca in prima zi de scoala, in clasa I, cand eram in careu, in curtea scolii(care acum este liceul Petru Rares), cu tata de mana si ma uitam mirata si nerabdatoare la multimea zgomotoasa de copii, parinti si profesori din curte. Si mai tin minte si acum, desi, nu-mi vine sa cred ca au trecut mai mult de 20 de ani de atunci, ca tata mi-a aratat o tzasnitoare de apa, exact pe latura careului, dar vis-à-vis de noi, unde erau adunate clasele VIII-a si mi-a spus: “Stai linistita, ca timpul trece repede si peste 8 ani tu o sa fii acolo si o sa te uiti la boboceii din clasa I”. Si lucrul asta chiar m-a inveselit pt ca abia asteptam sa ma fac si eu mare si sa ajung in clasa VIII-a, langa tzasnitoare. Ma rog… timpul a trecut, dar s-a construit o noua scoala, in care ne-am mutat anul urmator, iar faza cu fantana arteziana chiar am uitat-o(credeam eu), dar stiu sigur ca cel putin pe moment, atunci, in prima zi de scoala, a functionat perfect si mi-a alungat toate temerile si emotiile…dar sa revenim la momentul inceperii scolii, aici, la Londra. Aceleasi sentimente ciudate le-am avut si acum, la primul curs, dar mi-am amintit(nu stiu cum)de faza cu tzasnitoarea si toate sentimentele de teama au disparut din nou, asa ca in prima zi am calcat increzatoare, cu dreptul, peste pragul facultatii.
Dar stati sa vedeti ce de peripetii am avut pana sa ajung acolo…oho…am mancat o paine, nene(la figurat). Asta pt ca nu stiam exact la ce ora sa plec de acasa ca sa nu cumva sa reusesc sa intarzii inca din prima zi, asa ca am facut si eu un calcul simplu: daca la 17:30 incepe cursul, pe lista din statia de bus scrie ca fac 45 de min pana la statia Hyde Park Corner, deci 10 minute pe jos de acasa pana la statia de 38 si cu inca 5 minute de la statie pana la usa facultatii… inseamna in total o ora, deci trb sa plec de acasa la 16:30, dar hai sa zicem ca merg incet pana la statie si ca poate astept 10 minute acolo si poate o sa fie si aglomeratie in centru… hai mai bine sa plec la 16:00, ca sa fiu sigura.
Dar ce sa fac aici, singura in casa, ca toata lumea e plecata la munca, la interviuri etc. netul nu merge, alta treaba nu am…deci daca plec acum, la 14:00 ce se intampla? Tocmai bine am timp sa ma mai obisnuiesc si eu cu imprejurimile scolii, sa vad si eu mai bine, live, lucrurile pe care pana acum nu le-am vazut doar pe harta sau pe Google Earth. Deci, la ora 14:00 am pornit la drum… bus-ul a venit repede, totul a fost f bine la inceput, doar ca la mijlocul traseului soferul ne-a spus printr-un microfon ca e ultima statie si ca trb sa ne dam jos cu totii si sa luam urmatorul autobuz…hmm…m-am uitat la ceas si era abia 15:00…asa ca am studiat un pic harta din statia unde ramasesem(Holborn) si am luat-o si eu la picior, impreuna cu hoarda de oameni…m-am bazat pe spiritul de turma… si bine am facut. Am mers asa usor, m-am uitat pe la suveniruri(chiar ca trebuie sa-mi iau si eu o casca d-aia de politist englezoi metropolitan, ca am vazut pe aici cu doar 2 lire…dar cred ca nici macar din plastic nu e, cred ca e din carton…hmm…ma mai gandesc), m-am uitat la oameni, m-am mirat din nou de cat de ciudat si fara sens se imbraca unii, am admirat si eu zecile de baruri, librarii, teatre, restaurante de toate natiile(mai putin romanesti, normal)..Mi-a atras atentia in mod deosebit un magazine cu genti de toate felurile care avea o sigla haioasa, care semana cu Fido Diddo, dar mai gras, se numea Crumpler. Cand o sa am mai mult timp o sa ma duc si eu pe acolo sa studiez cum stau lucrurile. Din cand in cand m-am mai oprit prin diverse statii de bus si m-am uitat la nr bus-urilor care opreau acolo, le-am urmarit traseul, asa ca incet-incet, din harta in harta si din statie in statie, am ajuns pana la urma la timp la scoala. Mi-am pus ambitia si nu am intrebat pe nimeni unde e nu stiu ce strada sau altceva… pai cu atatea harti si atatea detalii, era si pacat sa ma fac de ras si sa-I intreb pe altii… mai ales ca erau f mari sansele sa dau tot peste turisti, care nici ei sa nu aiba habar, asa ca m-am descurcat singura.
M-am invartit mult pe stradute, ca stiu ca la un moment dat, din Oxford Street am facut stanga, pe o straduta, pt ca nu mai gaseam bus-ul care ma interesa pe mine si pe care il urmarisem pana atunci, asa ca am banuit ca facuse stanga…iar pe straduta am fost mirata de faptul ca f multe cladiri aveau schele si isi renovau fatzadele, pt marele eveniment din 2012 – Olimpiada. Casutzele erau d-alea tipic englezesti, destul de vechi, asa ca pana la urma toata foiala asta cu Olimpiada este benefica pt oras. Peste tot se lucreaza la fatzade, sunt strazi complet inchise circulatiei si trotuare pe jumatate ocupate de garduri de plastic pt ca sunt inlocuite in centru (ma refer acum la zona Piccadilly Circus) o multime de tevi de canalizare, tevi de apa sau mai stiu eu ce minuni. Stiu ca la un moment dat e un mare banner pe care scrie ca Primaria Londrei si-a propus sa inlocuiasca pana in 2012 mai mult de 1000 mile de conducte. Deci va dati si voi seama ce lucrari de mare anvergura trebuie sa se desfasoare aici, dar totul cat mai discret, astfel incat sa nu cumva sa scada nr turistilor, ca, daca asta se va intampla, nu vor mai avea cei de la Primarie cu ce bani sa cumpere noile conducte si tot asa…
Am ajuns intr-un final intr-un mic parculet, sa zicem ca era cam cat rondul din Piata Victoriei. Se numea Grosvenor Square si, cum facultatea mea era pe strada Grosvenor Place, la nr 8, m-am gandit ca poate sunt pe aproape… ma rog, m-am pacalit, pt ca m-am uitat pe o harta de la intrarea in parc si strada pe care o cautam eu nici macar nu aparea prin imprejurimi… asa ca am stat un pic pe o banca si m-am gandit ce e de facut… Bancutza mea facea parte dintr-un aranjament de 6 bancutze, puse spate in spate, doua cate doua si…in spatele meu era o babutza, trecuta de mult de 65 ani, cu parul carunt si cu un cutzu batran si pitic, din rasa Tekkel, intr-o lesa. Nu l-am bagat in seama la inceput, ca eram cu geanta deschisa si imi cautam harta metroului si cartea cu informatii despre Londra(London Pocket Guide), pt ca faptul ca nu era trecuta strada mea pe harta din parc nu prea imi picase bine… si cum scotoceam eu asa prin geanta, aud vanzoleala mare in spatele meu si sunet de unghii care racaie banca… cand ma uit, ce sa vezi… nebunelul de caine se urcase pe banca, langa babutza si vroia sa ajunga la mine, sa vada el ce caut in geanta, poate-poate am ceva si pt el, ca baba il tot tragea de lesa si-I zicea: “Mister Smith, the lady doesn’t have anything for you. Come to mama, cooooome on.. cooooome to mama” Super simpatici amandoi… m-am intors si am intrat in vorba cu babutza, care imi spunea ca nu e al ei catzelul, ca d-aia e asa de grijulie, ca e al unei vecine si ca sta tot timpul cu stress sa nu pateasca catzelul ceva, ca nu e cuminte deloc, desi e batran ca are 13 ani…M-a distrat f tare animalul, l-am luat, l-am mangaiat, l-am jughinit putin, m-am jucat cu el ceva timp si apoi ne-am dus fiecare la treaba noastra. Mi-a parut rau ca baba nu m-a lasat sa-I dau niste Kit Kat, ca altceva nu aveam la mine, dar mi-a zis ca dulciurile nu-I fac bine… ma gandesc ca are dreptate, ca nici mie nu prea imi fac bine, dar asta e… ce sa fac daca sunt cele mai la indemana… poate o sa ma obisnuiesc sa-mi iau bucatzele de morcovi la mine, dar care sunt sansele sa ma intalnesc cu cineva care sa aiba un iepure la plimbare… desi, daca ma gandesc mai bine… cine stie, la cat de excentrici sunt unii, poate o sa vad si asa ceva pe aici
Dupa ce m-am mai invartit un pic pe stradutze, am iesit din nou in Oxford Street, m-am alaturat multimii de curiosi, am admirat iar vitrinele, am vazut o reclama imensa la un magazin, Selfridge, si mi-am propus sa ajung si acolo sa vad si eu ce e, apoi m-am tot uitat ca sunt o multime de restaurante si fast-food-uri, ca Subway, Pret a manger, pizzerii… si, ca sa ma scoata din amortzeala, am vazut si un ciudat accident … pot sa-i spun de circulatie, pt ca s-a intamplat pe strada. Era o lunga coloana de masini oprita la semafor si, printre ele, pedala fericit un biciclist…doar ca, la un moment dat, dintre masini iese o chinezoaica, dornica si ea sa treaca strada prin loc nemarcat, si care reuseste sa-i sara biciclistului direct in fatza, moment in care ala a pus o mare frana si a zburat peste ghidon si peste chinezoaica, iar ea s-a prabusit speriata la pamant, printre masini. Toata lumea de pe trotuare a incremenit pt cateva secunde, pt ca nimeni nu-si dadea seama daca e careva ranit grav sau se poate incadra la tamponari usoare… eu ma tot gandeam… sa stau sa ma uit si eu la deznodamant sau sa plec si sa-mi vad de drumul meu… daca plecam nu mai aveam ce sa scriu, asa ca m-am hotarat sa stau sa vad mai departe… dar nu a fost nimic palpitant… biciclistul s-a ridicat primul, oricum, avea omul casca, deci prea rau nu s-a lovit, s-a scuturat un pic, s-a dus si a ridicat-o si pe chinezoaica de pe jos… a mai sarit cineva si a luat si bicicleta si a adus-o pe trotuar; in loc sa se ia la cearta, aia sa fie suparata ca a dat ala peste ea, ala sa fie suparat ca a iesit proasta dintre masini fara sa se asigure… nuuuu… cei doi se tot scuzau reciproc, se tot pipaiau, se tot intrebau daca sunt bine… ma rog, toata lumea era ok, iar eu am plecat mai departe, intr-un fel fericita ca vazusem si eu ceva cat de cat palpitant, dar fara urmari grave, si pe de alta parte dezamagita ca nu s-au luat aia un pic la bataie, ca sa am si eu ce sa povestesc... Mi-am promis ca de acum inainte o sa-mi iau tot timpul la mine aparatul foto si o sa fotografiez toate chestiile care mi se par interesante, pt ca, de ex, imi pare rau ca nu l-am fotografiat pe Mr Smith, catzelul din Grosvenor Square sau pe astia doi, biciclistul si chinezoaica, trantiti pe jos… eh…poate alta data.
Ajunsa in sfarsit la capatul lui Oxford Street, iata ca vad si o figura cunoscuta: Marble Arch sau Arcul de Triumf construit de Napoleon. De acolo, am mers usor pe Park Lane, pana am ajuns intr-o intersectie in care m-am cam pierdut, ca nu prea imi dadeam seama incotro e facultatea… dar am vazut Hard Rock Café si m-am prins repede, pt ca stiam ca asta e prima statie in care opreste bus-ul 38 dupa ce pleaca din fata facultatii, asa ca stiam ca nu poate sa fie decat inapoi. Si, dupa ce am traversat imensa intersectie printr-o multime de treceri de pietoni, am ajuns si la statia in care trebuia sa ma lase in mod normal 38-ul meu, am recunoscut si Wellington Arch(un alt arc de triumph, dar mai mic) si mi-am dat seama ca sunt pe drumul cel bun. De acolo e f usor, ca doar cobor cateva trepte si trec printr-un pasaj, pt ca intersectia de deasupra nu are zebre, ca sa nu se mai opreasca masinile sau sa mai dea astia banii pe semafoare. E mult mai civilizat sa sapi un pasaj pe sub intersectiile aglomerate, din care numai pietonii mai lipsesc, sa-l pavezi si sa-l luminezi frumos… si gata…Cam ca la noi, in Piata Universitatii …Bine, oricum pasajul este superb; are pe pereti desenate o multime de (nu graffiti) picturi cu zona respectiva, cum arata ea acum 100 de ani sau cu diverse figuri politice ale timpului. Chiar o sa-i fac niste poze, indiferent cat de jenata o sa fiu, ca o sa se uite lumea la mine, cum fac poze la pereti, pt ca pasajul de la Hyde Park Corner este absolut superb(stiu ca ma repet, dar asa este… o sa vedeti).
Era deja 17:25, asa ca am bagat viteza si am reusit sa ajung la timp la cursul de Luxury and brand management.
Sala era undeva la et 4, cam in pod as putea spune, iar de pe geam puteam sa vad niste minunate gradini englezesti, pt ca langa noi este un hotel de lux… nu am retinut acum ce hotel… o sa aflu eu si o sa-mi notez, ca sa nu mai uit. In clasa nu erau decat gagici, 2 negrese, vreo 3-4 brazilience, ca hamaiau pe limba lor si asta au facut tot cursul, de altfel, o asiatica si inca vreo 5- 6 tipe care vb in italiana. Hmmm… nu am avut timp sa ma bag cu nimeni in seama pt ca a venit proful. Tim Jackson…Am avut un soc cand am vazut ca era alb, pt ca eram absolut sigura ca o sa fie negru; probabil l-am avut in cap pe Michael Jackson si d-aia m-am gandit ca o sa fie negru. Tipul…super ok, la vreo 40 ani, cu par grizonat deja, dar imbracat tinereste, intr-o pereche de blugi negri, cu o camasa alba, cu manecile suflecate si deschisa smechereste la vreo 2-3 nasturi, astfel incat sa se vada pe dedesubt un t-shirt gri… omul era absolut normal imbracat, a venit cu un mare rucsac negru in spate, si-a montat laptopul, si am inceput sa discutam. Ne-a spus ca el este jurnalist de moda, ca se duce pe la diverse prezentari si apoi scrie articole prin diverse ziare si reviste, ne-a dat si biografia pt examen, adica o carte scrisa de el: The Fashion Handbook, care ne-a zis ca o gasim de cumparat pe http://www.amazon.com/. Apoi ne-a mai dat niste site-uri de moda, de pe care sa culegem informatii, http://www.wgsn.com/, http://www.psfk.com/ sau http://www.trendwatching.com/.
Ne-a impartit la toate suportul de curs, pe care el il avea in format pdf si vorbea despre fiecare slide in parte. Mi-a placut mult de tot, mi s-a parut f interesant cum ne povestea despre Armani, Harrods, Mango, Gucci, Donna Karan, Dior, Chanel, YSL, Zara, Louis Vuitton, H&M, Kate Moss, Stela McCartney, Fendi. Ce mai!! Super tare! Bine, la un moment dat s-a cam suparat ca nimeni nu mai lucrase in domeniu si nu reusea sa faca prea multe conexiuni intre diverse brand-uri de lux si cine sunt designerii din spatele lor, cum era de exemplu Alessandra Facchinetti – designer pt Valentino sau Tom Ford pt Yves Saint Laurent. Am aflat lucruri extraordinar de interesante, ca de exemplu, faptul ca japonezii sunt cei mai mari cumparatori de produse de lux, ca femeile din Japonia au in proportie de 95% genti originale facute de Louis Vuitton, ca la grupa produselor de lux cele mai mari venituri sunt aduse de vanzarile de genti si produse din piele, urmate de ceasuri si bijuterii si abia pe ultimul loc sunt hainele de firma, ne-a zis ca exista un magazin Viktor Rolf in care totul este cu susul in jos, adica pe tavanul magazinului este pusa gresie si sunt asezate mese si scaune, care dau impresia ca cei care intra stau de fapt pe tavan. Ne-a mai povestit de un magazin virtual Armani, care de fapt este mai mult un joc, in care iti imbraci personajul cu haine Armani, pe care chiar le cumperi online cu bani adevarati, dar nu faci altceva decat sa cumperi haine virtuale pt avatarul tau. Magazinul se numeste Second Life si se pare ca a prins f bine… ghiciti unde? Normal ca la japonezi…Se pare ca Armani a mai scos cateva milioane bune de dolari din buzunarele japonezilor cu chestia asta… eh, vedeti? Asta nu este decat inca o demonstratie a zicalei: Ban la ban si paduche la tigan…
In incheiere am primit cu bucurie vestea ca nu o sa avem mid term exam(adica un examen la mijlocul semestrului), ci doar un final exam, care va dura 3 ore, vor fi 3 subiecte, toate obligatorii, iar examenul o sa fie de genul Open book, adica poti sa vii cu cartile, cu caietele, cu hartiile, sa cauti, sa scormonesti… asta m-a cam pus pe ganduri, ca inseamna ca o sa fie cam grele intrebarile, deci o sa trebuiasca sa stau eu sa inventez timp de 3 ore… mi-ar fi placut mai mult un examen tip grila, dar cred ca in felul asta s-ar fi pierdut tot farmecul materiei.

In drumul spre exit, am trecut pe la secretariat si am luat cate unul din fiecare pliant care era disponibil pe acolo, ca sa fiu si eu la curent cu noutatile si cu locurile de vizitat.
Eh… cam atat pt primul curs…la 20:30 ne-a dat drumul si intr-o ora eram acasa. Era prima oara cand veneam noaptea, singura pe stradutele alea dintre blocuri, asa ca am facut un pic de jogging, de la statie si pana la usa casei. De pe geam am vazut veselie mare, ca Alexandra se pregatise cu o tava de copanele si cu un castron enorm de salata sa-l sarbatoreasca din nou pe Costa, cu cei 50 de ani impliniti cu 2 zile in urma, la Geneva. Asa ca am stat cu totii la rasete si la hahaieli pana seara tarziu…
Deci seara s-a terminat frumos, cu o berica in bucatarie cu toata lumea.