Pt cei care inca nu au inteles de ce am venit aici...

Gata!! S-a rezolvat cu conexiunea la internet... de data asta s-a rezolvat cum trebuie, deci nu o sa se mai strice sau intrerupa nimic... asta a fost un motiv f bun sa-mi fac un pic ordine prin cele 1454 mailuri care nu au fost inca repartizate prin foldere. Unul dintre ele mi-a atras atentia in mod deosebit pt ca ma regasesc in el. Este un mail care se numeste Rose si initial am crezut ca o sa contina poze cu trandafiri... dar nu a fost asa. Era vorba despre o tanti pe care o chema Rose si care s-a dus la facultate la varsta de 86 ani doar pentru ca asta era un vis de-al ei... pe care a reusit sa si-l realizeze abia atunci.

La fel si eu... am avut un vis si, cu voia lui Dumnezeu, am reusit sa-l indeplinesc... visul meu era sa fac un curs in strainatate... cand m-am gandit prima data la asta, nu stiam nici in ce tzara o sa ma duc si nici despre ce o sa fie vorba... stiam doar ca am nevoie de un certificat international ca sa pot sa razbesc in jungla angajatorilor din Romania.

Daca s-a nimerit ca locul in care urma sa studiez sa fie chiar Londra, pot sa spun ca a fost doar mana destinului, pentru ca putea sa fie f bine si Milano... sau chiar Vancouver, care au fost celelalte optiuni ale mele. Am ales totusi Londra din simplul motiv ca ma descurc mai bine cu engleza decat cu franceza sau italiana... in nici un caz nu am venit manata de vreo dorintza fierbinte de a vedea cu ochii mei Big Ben-ul sau London Eye. Nu contest ca mi-au placut enorm si imi plac in continuare, dar nu ele sunt scopul meu. Eu am venit aici pt o hartie si am platit un pret destul de mare pt ea...iar acum nu ma refer doar la bani, ci si la relatii, la prietenii sau la simple amicitii. Faptul ca si aici am reusit sa ma imprietenesc cu lumea sau ca se intampla sa mai ies si in oras, la un suc, cu fetele, nu ma face sa-mi uit scopul sau sa ma indepartez de ideea de la care am pornit. Se cheama doar "socializare" si ma ajuta f mult sa-mi mentin moralul ridicat. Iar cand sunt fericita si increzatoare in fortzele mele, piedicile chiar ajung doar sa ma amuze si sa ma determine sa fiu si mai tare.

Cat despre mailul pe care o sa vi-l postez mai jos...sincer, nu cred ca are vreo importanta faptul ca nu da nici un detaliu referitor la universitatea respectiva sau numele complet al doamnei Rose... se prea poate sa fie doar un email motivational, care sa ne faca se ne simtim mai bine, sa ne simtim intelesi, sa ne simtim ca apartinand unui grup... Cu mine a reusit!!!

Iata-l!

"ROSE

In prima zi de scoala, profesorul ni s-a prezentat si ne-a dat drept sarcina sa facem cunostinta cu cineva necunoscut. M-am ridicat sa ma uit in jur si atunci o mana fragila imi atinse umarul. Cand m-am intors, am vazut o batranica marunta, cu chipul brazdat de riduri, care ma privea cu un zambet ce ii lumina intreaga fiinta.
Spuse:

- Buna, frumosule. Ma numesc Rose. Am 86 de ani. Pot sa te imbratisez? Am izbucnit in ras si, dupa acceptul meu, ma stranse in brate cu putere.
- Ce cauti la universitate la varsta asta frageda si inocenta?am intrebat.
- Vreau sa gasesc un barbat bogat, sa ma casatoresc, sa ma stabilesc la casa mea, sa fac niste copii, raspunse ea zambind.
- Hai sa lasam gluma, am reluat. Eram foarte curios sa aflu ce o motivase sa abordeze acest gen de provocare la varsta ei.
- Din totdeauna mi-am dorit sa merg la universitate si acuma mi se indeplineste visul, imi spuse.

Dupa curs ne-am dus la bufetul studentesc si am baut un milkshake de ciocolata. Ne-am imprietenit pe loc.Timp de trei luni, zilnic, dupa ore, plecam impreuna si stateam de vorba necontenit Eram de-a dreptul fascinat sa ii ascult acestei "masinarii a timpului" confesiunile atat de bogate in intelepciune si experienta.
De-a lungul anului, Rose a devenit "mascota" campusului si se imprietenea cu usurinta cu toata lumea, oriunde s-ar fi dus. Ii placea sa se puna la patru ace si sa se lafaie in atentia pe care i-o acorda toata lumea in jur. Si se bucura de fiecare clipa.

La sfarsitul semestrului am invitat-o pe Rose sa tina un discurs la banchetul fotbalistilor. Imi vor ramane mereu in minte invataturile ei. A fost prezentata si a pornit spre tribuna. Cand a inceput discursul ei pregatit de acasa, scapa trei dintre cele cinci cartonase pe care isi notase ce voia sa spuna. Deranjata si stanjenita, se apleca spre microfon si spuse pur si simplu:
- Imi pare rau ca sunt atat de neindemantica. Am renuntat la bere in favoarea whiskey-ului si marca asta, lent, ma baga in mormant. N-am sa reusesc sa mai pun in ordine cartonasele astea, asa ca am sa va spun ceea ce stiu. Noi am ras si ea tusi ca sa-si dreaga glasul.
Continua:
- Nu incetam sa ne jucam pentru ca imbatranim. Imbatranim pentru ca incetam sa ne jucam. Exista numai patru secrete pentru a te mentine tanar, a fi fericit si a deveni un om de succes. Trebuie sa razi si sa gusti umorul fiecarei zile. Trebuie sa ai un vis. Atunci cand ramai fara vise, mori. Suntem inconjurati de oameni morti si nici nu ne dam seama.
E o mare diferenta intre a imbatrani si a evolua. Daca ai 19 ani si stai in pat inert timp de un an, fara sa faci un lucru productiv, vei implini 20 de ani. Daca am 87 de ani si zac in pat timp de un an fara sa fac nimic voi implini 88. Toata lumea imbatraneste. Nu e nevoie de talent sau pricepere. Ideea e sa evoluezi, identificand mereu oportunitatile care se ascund in inima schimbarii. Nu regreta nimic. Cei care sunt deja batrani nu regreta ceea ce au facut, ci mai degraba ceea ce nu au facut. Numai cei care au regrete se tem de moarte. Si-a incheiat discursul cantand cu avant "Trandafirul".

Ne-a incurajat sa ii studiem versurile si sa le punem in practica in viata cotidiana.
Rose si-a luat diploma pe care o dorise atatia ani. La o saptamana dupa absolvire, Rose s-a stins pe tacute in somn.
Peste 2000 de studenti au fost alaturi de cea care le-a demonstrat ca nu e niciodata prea tarziu sa fii ceea ce vrei sa fii.

SI NU UITATI: NU POTI ALEGE SA IMBATRANESTI SAU NU; DAR POTI ALEGE SA EVOLUEZI !"

Dupa ce am citit, am cautat pe net, curioasa sa vad daca exista si un sambure de adevar in toata povestea asta, destul de lacrimogena, dupa parerea mea... si am gasit si o stire adevarata, cu o tanti de 86 de ani, Gertrud Seidmann, care este studenta in Anglia, la Oxford... deci exista si un caz real... va dau si link-ul, daca vreti sa aflati mai multe detalii:

http://www.guardian.co.uk/education/2006/jun/23/highereducation.uk1.

Cam atat cu mailul destul de serios de azi...asta a fost doar ca sa echilibram un pic balanta, care se inclinase prea mult spre haiosenii si umor, de cand cu bomboanele alea de ciocolata: http://studentalalondra.blogspot.com/2008/11/vineri-14-nov-basini.html.

Si cam atat pe ziua de azi.

Bye!