Dupa ce a sosit intr-un final microbuzul de la Wizz, la 8:32 (desi era totusi exact ora la care trebuia sa vina, doar ca eu nu stiam asta la momentul respectiv si deja ma cam impacientasem), am facut in sfarsit cunostinta cu Londra. Soferul era ungur, pentru ca vorbea intr-una la telefon, precum si cu ceilalti 4 pasageri(2 cupluri de tineri) si intelegeam doar un singur cuvant: Ighen…(nici macar nu sunt convinsa ca asa se scrie…).
Mi-a placut mult drumul, pt ca pe bordul masinii era un GPS si urmaream traseul cu mare interes, numarand descrescator subdiviziunile milelor pana la urmatoarea intersectie. Afara era destul de innorat, nu ploua, desi cat am stat eu la aeroport au picurat 15 stropi in vreo 2-3 minute, dar apoi s-a oprit repede si aia a fost. Nu a mai plouat toata ziua…cred ca a fost un cadou pt mine de la tata… Drumul a durat cam o ora si jumatate, timp in care mai atipeam un pic, o secunda, doua, dupa care realizam si ma trezeam repede, sa nu cumva sa inceapa sa-mi curga balele si sa ma vada cineva ca dorm cu barbia in piept, ca muncitorii aia care isi termina vreo lucrare prin Pipera si apoi iau metroul de la un capat la altul, dormind linistiti in salopetele lor decolorate pana la IMGB…
Vreo jumatate de ora am tot incercat sa-mi tin ochii deschisi, dar oboseala si autostrada plictisitoare isi spuneau cuvantul si iar mi se lipeau pleoapele, sub bagheta fermecata a lui Mos Ene. De fapt, pana si eu imi intelegeam reactia pt ca era deja marti dimineata, ora 9 (ora Londrei, deci 11 in Romania), iar eu ma trezisem cu vreo 26 de ora in urma, dupa un somn f ‘odihnitor' de vreo 4-5 ore… Eh.. in fine, drumul a devenit mai misto dupa ce am reusit sa intram in oras si am inceput sa ma uit cu nesat la toate casele in stil englezesc de pe marginea drumului, la oamenii de pe strada, la mamicile ce impingeau fericite carucioarele cu bebei, la mosuleti, babutze, la pustani, la minunatele autobuze supraetajate rosii (unul mi-a atras in mod deosebit pt ca avea o reclama misto la Emporio Armani Underware care il prezenta pe Becham in 3 poze super misto, in care e imbracat doar cu produsul din reclama…), la biciclisti ( o gramada nene…), la scuteristi cu harta prinsa chiar in fata, pe ghidon, la multimea de magazine cu firme cunoscute si la noi, Zara, Gap, Natuzzi, la sediile bancilor pe care pana atunci le vazusem doar la job, pe DPE-uri(deja ma gandeam la ce banca sa-mi deschid cont…Natwest, Barclays, Lloyds, Halifax), la nenumaratele pub-uri cu nume f f englezesti. Problema era ca nu prea mai aveam rabdare sa ajung o data la locul de intalnire cu Ana, mai ales ca deja intarziasem vreo 20 – 30 de minute.
Tot ce ma inconjura era nou si simteam ceva ce nu mai simtisem decat la nasterea Evei…imi venea sa rad, sa plang, sa sar in sus de pe scaun de fericire, sa tip, sa ma laud... Da… asta era…eram f vesela, plesneam de fericire, eram absorbita 100% de nou, de tot ce mi se tot arata in fata ochilor. Totul mi s-a parut absolut superb, nu-mi venea sa cred ca ochiul meu critic nu detecta nimic ne la locul lui, totul era perfect, frumos, bine gandit, ordonat, liniar; privelistea de pe geam mi-a captat atentia si a reusit sa ma tina treaza…de fapt, sa ma trezeasca de-a binelea. Era ceva comparabil cu descarcarea adrenalinei in sange, ceva comparabil cu o saritura cu coarda elastica intr-un canion (desi si la Rasnov se poate…)…ceva ce stiam ca o sa fie greu, dar asteptasem f f mult, imi dorisem f f mult si iata ca se dovedise ca asteptarea a meritat si totul era f f frumos…peste asteptari…far beyond, cum ar zice englezul. Imi trecuse orice oboseala si orice senzatie de foame, sete, lene, frig…nu mai aveam chef de nici un pat moale si de nici o perna mare si pufoasa, vroiam sa ajung o data in centru, sa vad mai repede o fata cunoscuta careia sa-I pot impartasi cat mai repede primele impresii, care erau absolut coplesitoare. Sincer, nici mie nu-mi venea sa vred… Ce naiba eram asa cazuta in admiratie, ca doar mai fusesem in atatea tari, si mai vazusem atatea orase, dar de data asta era altfel… eram in sfarsit in Londra si urma sa-mi petrec urmatoarele 7 luni acolo, nu doar un concediu.
Mi-a placut mult drumul, pt ca pe bordul masinii era un GPS si urmaream traseul cu mare interes, numarand descrescator subdiviziunile milelor pana la urmatoarea intersectie. Afara era destul de innorat, nu ploua, desi cat am stat eu la aeroport au picurat 15 stropi in vreo 2-3 minute, dar apoi s-a oprit repede si aia a fost. Nu a mai plouat toata ziua…cred ca a fost un cadou pt mine de la tata… Drumul a durat cam o ora si jumatate, timp in care mai atipeam un pic, o secunda, doua, dupa care realizam si ma trezeam repede, sa nu cumva sa inceapa sa-mi curga balele si sa ma vada cineva ca dorm cu barbia in piept, ca muncitorii aia care isi termina vreo lucrare prin Pipera si apoi iau metroul de la un capat la altul, dormind linistiti in salopetele lor decolorate pana la IMGB…
Vreo jumatate de ora am tot incercat sa-mi tin ochii deschisi, dar oboseala si autostrada plictisitoare isi spuneau cuvantul si iar mi se lipeau pleoapele, sub bagheta fermecata a lui Mos Ene. De fapt, pana si eu imi intelegeam reactia pt ca era deja marti dimineata, ora 9 (ora Londrei, deci 11 in Romania), iar eu ma trezisem cu vreo 26 de ora in urma, dupa un somn f ‘odihnitor' de vreo 4-5 ore… Eh.. in fine, drumul a devenit mai misto dupa ce am reusit sa intram in oras si am inceput sa ma uit cu nesat la toate casele in stil englezesc de pe marginea drumului, la oamenii de pe strada, la mamicile ce impingeau fericite carucioarele cu bebei, la mosuleti, babutze, la pustani, la minunatele autobuze supraetajate rosii (unul mi-a atras in mod deosebit pt ca avea o reclama misto la Emporio Armani Underware care il prezenta pe Becham in 3 poze super misto, in care e imbracat doar cu produsul din reclama…), la biciclisti ( o gramada nene…), la scuteristi cu harta prinsa chiar in fata, pe ghidon, la multimea de magazine cu firme cunoscute si la noi, Zara, Gap, Natuzzi, la sediile bancilor pe care pana atunci le vazusem doar la job, pe DPE-uri(deja ma gandeam la ce banca sa-mi deschid cont…Natwest, Barclays, Lloyds, Halifax), la nenumaratele pub-uri cu nume f f englezesti. Problema era ca nu prea mai aveam rabdare sa ajung o data la locul de intalnire cu Ana, mai ales ca deja intarziasem vreo 20 – 30 de minute.
Tot ce ma inconjura era nou si simteam ceva ce nu mai simtisem decat la nasterea Evei…imi venea sa rad, sa plang, sa sar in sus de pe scaun de fericire, sa tip, sa ma laud... Da… asta era…eram f vesela, plesneam de fericire, eram absorbita 100% de nou, de tot ce mi se tot arata in fata ochilor. Totul mi s-a parut absolut superb, nu-mi venea sa cred ca ochiul meu critic nu detecta nimic ne la locul lui, totul era perfect, frumos, bine gandit, ordonat, liniar; privelistea de pe geam mi-a captat atentia si a reusit sa ma tina treaza…de fapt, sa ma trezeasca de-a binelea. Era ceva comparabil cu descarcarea adrenalinei in sange, ceva comparabil cu o saritura cu coarda elastica intr-un canion (desi si la Rasnov se poate…)…ceva ce stiam ca o sa fie greu, dar asteptasem f f mult, imi dorisem f f mult si iata ca se dovedise ca asteptarea a meritat si totul era f f frumos…peste asteptari…far beyond, cum ar zice englezul. Imi trecuse orice oboseala si orice senzatie de foame, sete, lene, frig…nu mai aveam chef de nici un pat moale si de nici o perna mare si pufoasa, vroiam sa ajung o data in centru, sa vad mai repede o fata cunoscuta careia sa-I pot impartasi cat mai repede primele impresii, care erau absolut coplesitoare. Sincer, nici mie nu-mi venea sa vred… Ce naiba eram asa cazuta in admiratie, ca doar mai fusesem in atatea tari, si mai vazusem atatea orase, dar de data asta era altfel… eram in sfarsit in Londra si urma sa-mi petrec urmatoarele 7 luni acolo, nu doar un concediu.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu